Nu m-am lenevit, jur ca nu m-am lenevit! Am avut doar o perioada mai incarcata si am lasat sa treaca zile dupa zile fara sa scriu. M-am gandit la un moment dat ca as avea nevoie de incurajari. Multe incurajari. Va intreb: va place ce se intampla pe blogul meu, cum se intampla? Astept sugestii si reclamatii la bine-cunoscuta rubrica "dumneavoastra reclamati, noi nu!" :)
Astazi tot o poveste - nu e meritul meu ci al
Claudiei. Este o poveste despre PRIETENIE, sper sa va regasiti in randurile ce urmeaza pentru ca fiecare dintre noi are pe cineva, o persoana draga, care i-a iesit in cale la un anumit moment dat al vietii si care, intr-un fel, i-a dat o mana de ajutor. Cineva drag de tinut minte!
Multumesc! Dupa atatea si atatea zile in care am "tacut" ati fost buni si ati trecut pe-aici.
Povestea despre prietenie
Lecturile în miez de vară mă poartă spre clipe de neuitat. Voci blânde şi încurajări că poveştile călătoresc spre suflete curate, îmi marchează viaţa. Am înţeles că sunt pe drumul cel bun. Când îmi pierdusem speranţa printre batiste de hârtie mentolate, am pornit spre norul care îmi zâmbea şi îmi făcea semn că este dispus să mă poarte spre ţinuturi de basm.
Când dorul îmi inundă sufletul până la nivelul ADN-ului întortocheat, privesc pulsul cum se chinuie să iasă din venele albastre de la baza mâinii uscăţive, părăsită de mult de viaţă. Căci, ce este viaţa fără dragoste? O coală albă, imaculată de hârtie, pe care este scrisă tăcerea. Literele invizibile se întâlnesc şi formează grupuri de litere, care nu spun nimic. Încerc să le articulez şi limba mi se împleticeşte şi sunetele zboară spre neuronii parşivi, care nu vor cu niciun chip să le dea un înţeles. Literele se descompun şi sunt absorbite de gândurile rebele care tac, fremătând de dor.
Vântul aleargă de dor nebun, îndoaie crengile de ciudă că nu este auzit, că niciun obraz nu-l mai simte. Tăcerea e în fiecare din noi, în proporţii diferite, în procente abstracte. Tăcerea e amară ca fierea şi nu îşi găseşte locul în inimi pline de armonie şi frumos.
Tăcerea are culoarea pământului în lumina caldă, firavă, blajină a dimineţii, iar braţele ei sunt lungi, înfricoşător de lungi. Cui nu-i place tăcerea peştilor aurii din mările verzi ca smaradul? Văd o mână ridicată în departare.
- Ţie nu îţi place tăcerea? De ce fată frumoasă? Am înţeles... eşti îndrăgostită de cuvinte. Poate îţi va fi bine sau poate te vei lecui de declaraţii false de dragoste şi vei aprecia - ca un om mare ce pretinzi că eşti – gesturile tăcute ale iubirii. O îmbrăţişare tăcută, în liniştea nopţii, la malul mării întunecate, valorează cât toate romanele de dragoste scrise vreodată în toate limbile lumii. Un sărut tacit este visul sublim al oricărei femei. O privire şi doar o privire scrie zeci de pagini de dor şi de dorinţă.
Un mini concert la o lansare de carte despre viaţa lui George Enescu. Cineva drag sufletului meu urma să zboare în câteva ore spre Paris. Telefonul nu sună pentru un ultim rămas bun. Inima mi-e grea. O bancă, în faţa unei biserici din cărămidă roşie, mă aşteaptă. Ochii îmi sunt inundaţi în lacrimi. Mă aşez şi mă sună un înger.
- Draga mea, uite, îţi spun că va fi bine. Mergi şi te roagă mâine, iar eu mă angajez să te cunun.
Mă liniştesc. Închid telefonul şi pornesc epuizată spre casă. Pe drum, primesc apel de la cel care se pregătea de zbor. Privesc cerul, norii, trimit mulţumiri. Prietena mea e înger.
Acolo unde se termină vântul, lumea nu mai visează. Iar când nu mai există vise, viaţa s-a sfârşit.
Frumosul atrage frumos. Eu sunt pasionată de semne de carte şi poveşti. Prietena mea crează bijuterii şi semne de carte. Când vorbesc cu ea, liniştea pogoară în fiecare colţ stingher al sufletului, negurile se ridică şi fâlfâitul aripilor îmi crestează chipul uşor, doar cât să simt că sunt protejată.
Deşertul se mutase în mine. Îmi invadase inima, se contopise cu gândurile. Uscăciunea pământului îmi stârnea lacrimile acumulate în fântâna dorului mistuitor. Arunc în toate zările seminţele de iarbă smarald, de flori îmbujorate şi arbuşti cu fructe zemoase. „Fie ca lacrimile să le binecuvânteze, să crească, să rodească” au fost cuvintele şoptite timid.
La fiecare pas greu, când paşii mi se împiedică printre răutăţi fără acoperire, primesc un semn de la ea, prietena înger.
Am înţeles: PRIETENIA are farmecul ei... este suavă, dulce, caldă, silfidă, zâmbitoare, ochioasă şi transparentă asemeni unui cristal şlefuit cu multă migală, de mâinile unui meştesugar iscusit.
Prietenia are îndrăzneala unei nebune, puterea unui vulcan pentru a rupe lanţurile ce ne leagă mândria şi dorurile şi sufletele însingurate.
Semne de carte... poveşti... împliniri... zâmbete... veşti bune... îmbrăţişări... lacrimi de bucurie... PRIETENIE născută din iubire de cuvinte.
Să ne fie PRIETENIA primăvară veşnică!
*************************************************************
Cu plecaciune, catre domniile voastre!
